Autor: Rebreanu, Liviu
Editura: LIVIU REBREANU
Categoria: Beletristica Literatura romana Romane
Pret: 18,00 RON
Despre carte (Wikipedia)
Ciuleandra este un roman scris de Liviu Rebreanu.
Preocuparea pentru analiză și pentru explorarea în profunzime a psihicului uman se adâncește în romanul “Ciuleandra”(1927), pe care canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea spânzuraților”, deși sunt comparabile prin insolitul abordării. Receptarea critică din epocă a privilegiat ”Pădurea spânzuraților” din mai multe motive: tema nouă a războiului, problematica majoră (drama națională), complexitatea personajului și deplasarea accentului de la creație spre analiză.
Perspectiva temporară descoperă în romanul Ciuleandra suficiente motive pentru o nouă interpretare și o reconsiderare a cărții în ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul pentru omul comun și drama sa personală, tema alienării individului, psihologia criminalității, investigarea stratului psihic abisal, formula ingenioasă exploatând resursele oferite de romanul senzațional și polițist.
Romanul “Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole și se deschide cu un moto: ”…și nu știi că tu ești ticălos și mișel și sărac și orb și gol…” (Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol anticipativ deoarece prezintă ipostaza finală a personajului principal, nebunia acestuia, dar ilustrează, totodată, și faptul că niciodată nu ne cunoaștem suficient de bine, niciodată nu știu dacă în interiorul unei ființe aparent inofensivă se poate afla instinctul criminal. Trebuie doar să știm să ne controlăm pornirile.
Tilul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens denotativ și un sens conotativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului, “Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care fiecare dintre participanți se deslănțuie: ”Pornește ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se îmbină, se înșiră, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puțin, muzica prinde a se agita și a se iuți. Ritmul jocului se accelerează, firește. Jucătorii, cuprinși de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mladie, se îndoaie, se răsucește, și tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se prind mai tare jucătorii, cu atât muzica devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară vijelios, schițează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu toții, cu pași săltați și foarte iuți, pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când încoace, când încolo, lăutarii pișcă vehement strunele înăsprind și ascuțind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă și înghițit de năvala ritmului. Acum șirul, tot încovăindu-se și strigându-se, ca un șapte fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcolește de pe loc un timp ca apoi, pe neașteptate, să se destindă iarăși, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă fețele roșite și vesele ale jucătorilor.”